stau..ma balansez intre ceea ce sunt si intre ceea ce ar fi trebuit sa fiu. Ma uit si ascult ce vreti de la mine. Va critic pe fiecare in parte. Nu spun in fata pentru ca nu am destul curaj, poate si pentru ca mie mi-ar fi greu sa mi se arunce tot ceea ce se oglindeste din mine in voi. Incerc sa ma regasesc si nu pot. Nu a mai ramas nimic din minte. Cica totul se numeste maturizare sau macar ne ascundem sub acest cuvant sleit de puteri, folosit generatie de generatie.

Cer independenta femeii. Sunt mandra ca cei dinaintea mea au reusit sa ridice statutul categoriei din care fac parte. Acum, parca as spune eram. Parca mi-as fi dorit sa fiu tabla aia stearsa, robotul ala ce se nastea cu o traiectorie prestabilita. Acel ceva ce nu cerea nimic si nu facea decat sa supuna.

In ultima perioada m-a apucat o sete de tot. Am inceput sa deschid carti si sa citesc vieti, imi era mai usor sa le accept pe alea decat pe a mea. Cautam raspunsuri, raspunsuri la intrebarile mele. Pentru ca odata cu raspunsurile stiam ca se temrina tot, ajung la capat. Scap de ceea ce nu am cerut si mi s-a bagat pe gat. Ce am putut sa fac: Sa accept.

Sunt cine sunt. Adica, sunt ceea ce iese din mine, uneori fara controlul meu.

Singuratea de care de multe ori imi era frica, as vrea sa o iubesc. As vrea sa pot sa fug de toate si sa fiu singura intre oameni. Sa nu ma mai joc ca o bila alba pe masa de biliard. Sa nu mai simt nevoia sa ating si sa imping in gaura.

Nu mai vreau sa cer si nici sa nu mai primesc fara sa cer.