deci...ea cauta consolare, pe cand el incerca sa se multumesca doar cu ce avea aici. Intr-o viata de dupa si o continuare cu un nou inceput ea vedea consolare. El nu cerea nimic mai mult decat ce i s-a oferit, ce putea cumva palpa. Ea vroia sa traiasca aici si acolo, iar el isi dorea moartea sau cel putin putea sa recunosca fara indoieli ca nu il sperie. Insa, totul a fost pe dos. Oare fiecaruia i s-a oferit ceea ce cauta? El a fost lasat sa-si caute fericirea in multumirea de aici? Asta sa insemne ca zilele pamantene sunt tot ce are? Iar ea, ea acum sa fie fericita gasandu-si fericirea in consolarea lumii spirituale?

"Daca n-am putut avea parte de fericire in viata asta am cel putin siguranta ca fericirea ma asteapta negresit intr-o viata viitoare", un Tudor Aleman al lui Liviu Rebreanu

Suflet pierdut pe cararile unei lumi dorite de tine. Te-ai trezit lipsit de forta impins de cei ce au stat si te-au privit fara a avea curaj sa te traga inapoi. Vroiai sa ramai, dar ei nu au stiut sa te tina aproape. Lacrimi curg din cer si se transforma in adunari ce ii ataca pe ceilalti. Amintirile raman pe veci si le vom gasi in fiecare ungher, niciodata uitate.

Totul e rece, intunecat, ros de mucegai, dar e ce a mai ramas.

Pe un mormant rece citeam: Pamantul mi-e mai insuportabil mie decat iti este tie. Asta e sentimentul ce ramane, uitat atunci cand prezenta ta isi face aparitia.

Cuvinte se strang fara rost... se simt necunoscute. Nu-si dau seama ce mai cauta ele asternute aici cand nu mai pot fi rostite. Le ramane sa fie aruncate in neant in speranta ca vor ajunge la tine.

Despre viata nici nu mai ramane loc sa vorbim, cum nici despre moarte nu mai ramane nimic de spus. Insa despre noi? Cum ramane cu noi cand nu mai suntem?

si asta...pentru ca mi-e dor