incercam sa-mi dau seama cand ne pierdem pe noi. Cand ne transformam din acei copii care incearca sa intre pe sub pielea celor din jur sau care pur si simplu o fac inconstient. Cand incetam sa ne mai facem prieteni si fara sa ne dam seama ne limitam la ce aveam. Cand mai exact refuzam sa mai acceptam in spatiul nostru intim noi oameni. Si aici nu ma refer la a renunta la acea latura sociala, ci pur si simplu la a limita relatiile la gradul de superficial. La iesitul la bere, la rasul la glume proaste si la a avea pe cine sa suni sa vina la stupida aia petrecere de Revelion.

as putea sa recunosc ca nu ma mai simt in stare sa-mi fac prieteni adevarati, noi prieteni. Si nu pentru ca refuz cu tarie asta, pur si simplu mi-e mai comod.

ei, asta cred eu ca face parte din acel proces de maturizare, in care te limitezi la strictul necesar. Desi nu sunt prea sigura pe aceasta afirmatie. Adica, eu inca mai simt nevoia ca nu am cautat destul pana la a gasi acel prieten pe care sa te poti plia 100%, si cred ca omul ala e doar unul. Nu ma refer aici la jumatate, mi-e greu sa cred ca omul de langa tine iti poate fi in acelasi timp si Cel mai bun prieten. Cred ca se confunda lucrurile astea si de obicei din lipsa de optiuni. Pentru ca iubitul/iubita si ulterior locul de munca ne indeparteaza de prieteni. Oricum, stiu sigur ca exista si mi-e tare teama ca l-am pierdut pe al meu.

Dincolo de asta, scriind aceste randuri simt ca realizez care este cauza racirii relatiilor. Desi prietenii ce pareau vesnice se deterioreaza se pierd, si uneori se transforma in scurte telefoane fugare date la ocazii speciale. Comoditatea! Lipsa de timp mi se pare cea mai proasta scuza. Daca nu ai renunta la prietenii tai din cauza comoditatii, fie ca esti obosit si mai ai putin pana la epuizare, te duci sa-ti vezi prietenii.

Complicate sunt mintile umane sau...mult prea simple!
Noapte buna!

suna ironic, nu? lasa, stiu eu ce spun

doar lumina rosiatica a unui cer din ce in ce mai putin privit imi lumineaza aceste pagini, pe care scrijelesc niste cuvinte pentru eternitate. Un batran isi intinde tacticos cearceaful pe paturi cu arcuri imbatranite. Probabil e singur. A ramas fara sotia lui in urma cu aproape 5 ani, rapusa de cancer. Acum isi duce batranetile cu poate. Copiii abia daca-l mai viziteaza. Isi dorea nepotii aproape, doar ca ei au alte preocupari ce nu-l includ si pe el. Ii mai trec pragul din cand in cand doar atunci cand parintii lor, in zilele de sarbatoare, vin sa-i dea binete. Zilele seamana din ce in ce mai mult una cu cealalta.

Nici somnul nu prea il mai viziteaza. Asa ca, la ora 06.00 e deja in picioare. cazut prada tabieturilor, fuge intai la baie. Sa fie sigur ca s-a trezit se stropeste usor cu apa rece pe fata. In drum spre bucatarie mai arunca o privire la fotografia sotiei lui. Imaginea ingalbenita ii dezvaluie de pe vitrina preafuita o femeie durdulie, dar plina de voie buna. Ii zambeste, sigur ca si ea face acelasi lucru. "Ii e mai bine acolo", isi spune el in gand. Pune apoi apa la fiert sa-si faca un ceai. Nu a baut niciodata cafea si nici de tigara nu sa atins. Asta daca nu ne aducem aminte de vremurie in care Sica a incercat sa-l convinga si l-a facut sa ia si el un fum. Asta a fost prima si ultima data. Senzatia nu a fost una placuta, plamanii virgini nu au primit cu prea multa bucurie fumul inecacios. Asa ca, l-a facut sa tuseasca de credeai ca i-a venit sorocul.

Pana fierbe apa se intoarce in camera sa stranga patul si sa se schimbe de pijamaua peticita. De ceva timp spune ca se duce sa-si cumpere una noua, dar di fiecare data se razgandeste spunandu-si ca mai merge purtata si asa. Mai bine pune banii la saltea sa nu-si puna copii la cheltuiala cand i soseste si lui vremea.

Isi pune hainele de zi si... tipetele ma trezesc. Oare ce o visa batranul?