incercam sa-mi dau seama cand ne pierdem pe noi. Cand ne transformam din acei copii care incearca sa intre pe sub pielea celor din jur sau care pur si simplu o fac inconstient. Cand incetam sa ne mai facem prieteni si fara sa ne dam seama ne limitam la ce aveam. Cand mai exact refuzam sa mai acceptam in spatiul nostru intim noi oameni. Si aici nu ma refer la a renunta la acea latura sociala, ci pur si simplu la a limita relatiile la gradul de superficial. La iesitul la bere, la rasul la glume proaste si la a avea pe cine sa suni sa vina la stupida aia petrecere de Revelion.

as putea sa recunosc ca nu ma mai simt in stare sa-mi fac prieteni adevarati, noi prieteni. Si nu pentru ca refuz cu tarie asta, pur si simplu mi-e mai comod.

ei, asta cred eu ca face parte din acel proces de maturizare, in care te limitezi la strictul necesar. Desi nu sunt prea sigura pe aceasta afirmatie. Adica, eu inca mai simt nevoia ca nu am cautat destul pana la a gasi acel prieten pe care sa te poti plia 100%, si cred ca omul ala e doar unul. Nu ma refer aici la jumatate, mi-e greu sa cred ca omul de langa tine iti poate fi in acelasi timp si Cel mai bun prieten. Cred ca se confunda lucrurile astea si de obicei din lipsa de optiuni. Pentru ca iubitul/iubita si ulterior locul de munca ne indeparteaza de prieteni. Oricum, stiu sigur ca exista si mi-e tare teama ca l-am pierdut pe al meu.

Dincolo de asta, scriind aceste randuri simt ca realizez care este cauza racirii relatiilor. Desi prietenii ce pareau vesnice se deterioreaza se pierd, si uneori se transforma in scurte telefoane fugare date la ocazii speciale. Comoditatea! Lipsa de timp mi se pare cea mai proasta scuza. Daca nu ai renunta la prietenii tai din cauza comoditatii, fie ca esti obosit si mai ai putin pana la epuizare, te duci sa-ti vezi prietenii.

Complicate sunt mintile umane sau...mult prea simple!
Noapte buna!